Gata! E timpul ca visul tau sa se apropie de tine. E timpul ca tu sa fii stapan pe fericirea ta si visul acela sa se apropie de realitate.
CARTEA VIETII
Visul va triumfa întotdeauna în fața realității,
dacă îi dai o şansă.
Stanislaw Lem
Visați la o lume în care niciodată unul nu-l mai judecă
pe celălalt, în care nu se mai pun condiții înainte
de a se oferi dragoste şi în care frica nu mai este niciodată
un mijloc pentru a se obține respect.
Neale Donald Walsch
ACUM E ACUM
Auzi!?... Nu te-ai săturat? Nu eşti sătul să te tot minţi? Cât credeai că te mai poţi ascunde în spatele gândurilor tale fără niciun temei? Cât credeai că o să răneşti şi o să te răneşti cu gândurile tale?
Ştiu, nu îţi mai plac acum. Încep să intru în peştera umedă şi urât mirositoare a existenţei tale şubrede, atârnate de cei lalţi, dependentă, circulară, mai statică decât bălţile din urma potopului.
Ce faci? Spui că eşti viu?
Ai crezut că viaţa ta o să fie o aşteptare continuă? Şi viaţa aceasta? Şi următoarea, şi aşa mai departe? Oare chiar ai cre zut că Dumnezeu, pur şi simplu, aruncă pe câte un Pământ nişte creaturi care să aştepte... şi să aştepte.. şi să aştepte... ce? Cât?
Nu te-ai săturat să alergi, nu ai istovit ca un biet bezmetic ce eşti, în fuga asta de a împlini aşteptările celorlalţi, de a umple nişte proiecţii inutile pe care ei le aruncă asupra ta fără să vrea, de multe ori, iar tu le iei ca literă de lege?
Ai convingeri. Te crezi puternic. Te crezi un zeu măiastru. Crezi că din convingeri o să poţi deveni. Tu nu poţi nici mă car să trăieşti, darămite să te trezeşti spre devenire, prins în convingerile tale.
Ai fost convins că o să ai o viaţă mai liniştită decât o ai. Ai fost convins că nu vei face aceleaşi greşeli ca ale părinţilor. Ai fost convins că nu îţi voi spune aceste lucruri. Şi?
Eşti cumva liniştit? Nu ai făcut aceleaşi greşeli? Uite că acum chiar îţi spun lucrurile astea.
Tu crezi că Dumnezeu nu este suficient de puternic să judece ceea ce El a creat? Crezi că avea nevoie de oropsiţi ca tine, care să judece în fiecare zi, amăgindu-se cu puterea lor cât praful de pe aripile unui fluture?
În ce tribunal activezi, cu ce putere, cine te-a numit? Nu vezi că eşti o victimă a propriilor judecăţi, un perdant care se acoperă de ruşine cu propriile etichete?
Ți-e frică. Ți-a fost frică totdeauna. Întâi de lucrurile de care ai învăţat că trebuie să-ţi fie frică. Apoi de lucruri pe care le-ai învăţat singur ca fiind înspăimântătoare. Ți-a fost frică să fii liber, ţi-a fost frică să dansezi, ţi-a fost frică să visezi, ţi-a fost frică să fii stăpânul lumii tale, ţi-a fost frică să iubeşti cu adevărat...
Dacă pagina asta ar căpăta toată dragostea pe care o am eu pentru tine, nu te-ar mângâia. Ci s-ar strânge într-o mână bărbătească, una de nădejde, care să te pălmuiască zdravăn, să te trezească de-adevăratelea.... Cum te complaci în noroi când ai grădini cu minuni în jurul tău?
O slujbă nici prea-prea, nici foarte-foarte. O soţie sau un soţ – la fel. O casă. O maşină. Câteva ticuri. Câteva hobbyuri. Nişte glume. Mâncare. Băutură. Somn. Păi asta e lumea ta? Asta ai primit TU în dar? Asta ai de gând să oferi cerului? Universului? Asta ai de gând să îţi oferi? Mereu?
Spui că ai iubit. Că ai suferit din dragoste. Că te-ai îndrăgostit cândva. Tu? Iubire?
Ai fi putut să iubeşti aceeaşi femeie chiar dacă te-ar fi scuipat, te-ar fi înjosit, ar fi şters cu tine pe jos, şi nici măcar fără un motiv concret? Nu cumva le spui de sute de ori părin ţilor că îi iubeşti, la telefon, fireşte, dar nu i-ai mai văzut de un an? Nu cumva crezi că îţi iubeşti copilul ca pe ochii din cap, dar nu ştii care e culoarea lui preferată?
Ce fel de lume ai TU? Ce fel de iubire ai trăit TU?
Crezi că eşti iertător. Spui că ai înghiţit multe în viaţa ta. Nici asta nu e adevărat măcar. N-ai înghiţit nimic. Ai închis doar gura, păstrând în gât nodul de furie şi povara pe care o primiseși. A suferinţei, a neputinţei. Ai tăcut. Te-ai închis. Te-ai retras.
Nu ai iertat nimic. Ai ţinut în tine poveri inutile, ai plâns cu fiinţa în adâncuri ca să rămâi pe afară „bărbat adevărat” sau „femeie puternică”… Bietule…
Poţi cumva să-i uiţi pe cei de care nu îţi aduci aminte? Poţi să spui că eşti iertător, dacă nu te-ai iertat niciodată pe tine? Dacă nu te-ai împăcat cu tine, vrei să cred că te-ai împăcat vreodată cu cineva?
Ai în faţă cartea vieţii tale. Întreagă, vie, cu paginile pâlpâind clocotitor. Ai puteri nemărginite, ai trupul minunat în care sălăşluieşti, voinţa şi credinţa umanităţii tale. Ai un Dumnezeu infinit şi plin de iubire. Ai curaj mai presus de firea ta şi o bucată de cer pe care o porţi în fiinţă, poate chiar fără să ştii.
Când vrei să scrii în cartea vieţii tale? Când eşti hotărât să pui punct şi după el să urmeze cuvântul rostit spre devenire?
Eu cred că ACUM. Pentru că ACUM e momentul zero al vieţii tale. Nu vreau să mai aud cum erai, ce erai să fi fost, ce ai fi putut să ajungi. Trecutul tău nu înseamnă pentru tine nimic. Dacă nu ai învăţat ce este de învăţat, acceptă-l şi asu mă-l. Dar smulge-te de acolo.
Viitorul tău nu există. Există doar moartea, de care poţi fi aproape sigur, în viitor. Dacă nu iubeşti necondiţionat şi ştiu că nu ai făcut-o până acum, dacă nu eşti liber cu adevărat şi ştiu că n-ai putut până acum, visurile tale au fost doar iluzii.
ACUM e ACUM pentru tine. Acum trebuie să te rupi ca un copac îndumnezeit din pământul rău în care ţi-a plăcut să creşti. Nu te pot lăsa aşa. Te iubesc prea mult, îmi iubesc prea mult libertatea pentru a plânge la mormântul fiinţei tale.
Eşti prea bun, ai prea multă lumină zăvorâtă dincolo de aparenţe, ca să te pot lăsa aşa...
UN VIS - UN COPIL
E 3:53 şi fiul meu s-a trezit brusc. Ştiu că-i este sete, mă aşteptam de altfel să se trezească pe la ora asta. Îi dau să bea şi îi sărut mâna cu care se întinde spre mine, cu toată iubirea lui.
Îl privesc în ochi şi e de ajuns ca să-i simt sufletul şi iubirea divină din el. Nu am nevoie de cuvinte mari, probabil când va mai creşte şi îmi va spune mai multe, şi dragostea lui se va schimba în atâtea feluri.
Sufletele noastre emană acum tot ce avem nevoie. Pentru că, în definitiv, nu avem nevoie decât de iubire. De acea iubire fără patos, fără condiții şi ascunzişuri, acea iubire care te poate face să tremuri inexplicabil. O iubire sinceră de copil.
Mi-am dorit un copil. Mi-am dorit să pot fi Dumnezeu. Măcar pentru o clipă. Şi am fost. Şi sunt.
Mi se tot spunea că Dumnezeu are grijă de toate. Dar miracolul acesta este mai mult decât din grijă. Nu ştiu dacă oamenii au nevoie de visuri unice, singulare, personalizate ca amprentele şi genele.
Visul cel mare trebuie să fie armonie, dragoste supremă. Iar pentru mine, oricât de neoriginal o veţi face să sune, visul cel mare este miracolul – a da viaţă.
Da, există un moment magic pentru toate. Nu mai cred în aşteptări şi nu-mi mai construiesc mozaicuri din imaginaţie şi bucăţi din idealurile celorlalţi. Dar am puterea să recunosc că visul meu a urmat toţi paşii unui miracol.
În clipele când eşti atât de pierdut încât nu mai ştii dacă e bine ce faci, sau invers, în clipele când eşti prea sigur pe tine, energic şi orb în drumul abrupt către scopurile materiale, ia-ţi o clipă de respiro.
Eu aşa am făcut. Am stat, am ascultat ecourile din jur. Soţul meu, părinţii mei – cuvinte, gânduri, sentimente. Şi din mine, de undeva de unde nu ştiam că poate să vină ceva, a venit un îndemn. Intuiţie, semn. Miracol.
Am învăţat să-mi ascult sufletul, şi nu mintea care mai tot timpul m-a păcălit, cu mult timp după ce l-am născut pe fiul meu. Şi totuşi, a existat un moment magic în viaţa mea,
atunci când sufletul meu a simţit că e pregătit să nască un miracol.
Am ştiut, deşi nu eram conştientă de toate aceste capacităţi, că vocea mea interioară îmi şopteşte că acesta este momentul. Fără fast, fără festivism de cărţi siropoase.
Mi-a spus: „Hei, e timpul să fii mamă! Lasă garda jos, lasă planurile făcute cu gândul, lasă aşteptările şi amânările rațiunii. Trezeşte-te şi uită-te în sufletul tău. Uită-te în sufletul bărbatului tău, şi el ştie că a venit timpul.” S-a născut gândul. Sentimentul straniu pe care, deşi nu ştiam de ce, am avut inspiraţia să-l rostesc: „Şi dacă a sosit clipa să fiu mamă?”
Când din sufletul meu a izbucnit semnul că e timpul, am spus DA. Accept misterioasa şi minunata mea provocare, voi fi mamă. Şi a urmat decizia conştientă. Acceptarea, neliniştea din mintea mea nepregătită să fie luată pe sus de sufletul care nu mai avea chef să aştepte rigorile minţii.
Şi nu s-a întâmplat totul dintr-odată. Au fost vreo două luni în care nu mă mai înţelegeam pe mine, pe sufletul meu care vroia să mă facă mamă, pe mintea mea care nu pricepe de ce nu e ascultată.
Dar după vreo 60 de zile, sufleţelul acesta din ceruri m-a ales pe mine.
E 4:16 şi el a adormit deja, cu capul pe mine şi cu picioarele răsfirate a bucurie. Ce vis – să ajuți la plămădirea unei bucăți de divinitate.
În toate cele 40 de săptămâni am fost fericită. Şi am împărțit din fericirea mea tuturor celor pe care îi întâlneam. Eram mai frumoasă, mai sănătoasă şi mai plină de viață decât niciodată.
Nu m-am plâns, nu m-am supărat, nu m-am îngrăşat şi nu mi-am oprit activitățile. Am fost mai eu decât niciodată, pentru că drumul până la visul împlinit era mai frumos decât îmi închipuisem.
Uneori, în nopțile când tot Universul dormea în afară de mine, mi-l imaginam pe de-a-ntregul. Ştiam că e bine ce se întâmplă, ştiam ce o să-i placă şi ce pot să-i ofer pentru a fi cea mai bună versiune a lui.
Alteori, în miezul zilei, mă îmbrăcam în culorile mele pre ferate şi îl dezmierdam ca şi cum ne-am fi cunoscut deja. Băia tul meu ştia probabil deja că i-am dat tot ce aveam. Şi că mă simt atât de bine pentru că îi dau voie să fie cel mai bun. Meni rea unei mame – visul devenit cea mai bună realitate.
Şi toți cei care mă vedeau erau fie mirați, fie speriați de lipsa de sincronizare cu celelalte femei care se aflau, la fel ca mine, pe drumul spre a aduce pe lume o viață. Li se părea straniu să nu mă plâng de dureri de spate, să nu caut compasiune sau ajutor în situații de tot felul.
Dar visul meu era mai important decât atitudinea celor care nu mă înţelegeau. Soţul meu, părinţii mei, prietenii ştiau că planul meu era foarte bine elaborat. Visul meu, copilul meu, avea să fie perfect. Fiecare după cum îşi face planul.
Am ştiut exact când şi cum se va naşte. Mi l-am închipuit până în cele mai mici detalii, cele mai exacte trăsături de caracter şi cele mai fine cute din palmă. Un vis nu poate fi inexact, la voia întâmplării. Şi ştiu acum, cu tot ce am înţeles între timp, că dacă aş lua-o de la capăt, aş face totul la fel.
Abia acum, analizându-mi gândurile din zilele acelea, îmi dau seama că am proiectat totul exact aşa cum trebuie. Totul a fost aşa cum am visat. Totul este aşa cum am visat. Am scris acest vis cu gândurile mele cele mai bune, mult mai devreme decât momentul când am realizat ce bine e ceea ce fac.
E 4:27. Îl învelesc mai bine şi îl strâng în brațe. Visul meu este visul împlinit. Un vis născut, cu propria lui conştiin ță. Un vis căruia m-am abandonat, ca menire a ființării mele acum şi aici.
Îi dau putere. Şi cred în el. M-am îndrăgostit de el şi i-am jurat dragoste eternă. Sunt sinceră şi consecventă, i-am dăruit şi îi dau tot ce am. Aceasta a fost rețeta mea.
Iar visele nu se părăsesc niciodată. La fel cum copiii nu se părăsesc niciodată. Orice alt vis aş fi avut, deşi nu-mi pot imagina pe deplin un altul, cred că atitudinea ar fi fost aceeaşi. Abandonare totală, dăruire totală.
Toată atenția mea, căldura, încrederea, bucuria, ajutorul, gândurile, libertatea de exprimare şi mai presus de toate Dragostea. Îmi las copilul, visul meu, să fie atât de frumos şi de măreț cum vrea să fie. Îi dau totul şi, în plus, îi dau şi o mână de ajutor.
Visul meu – copilul meu. Iar eu nu-mi abandonez copiii niciodată!
