Gata! E timpul ca visul tau sa se apropie de tine. E timpul ca tu sa fii stapan pe fericirea ta si visul acela sa se apropie de realitate.
CONVINGERILE
Credem în convingerile noastre, dar tocmai ele ne pregătesc
pentru suferință. Este ca şi cum am trăi în mijlocul unei ceți atât
de dese, încât nu ne lasă să vedem dincolo de vârful nasului.
Don Miguel Ruiz
Orice convingere este o închisoare.
Friedrich Nietzsche
MINUNILE DE DINCOLO DE ZIDURI
Cine ar fi crezut că o săptămână în munți poate să aducă pragul... Libertatea... Zero limite...
De mică am fost convinsă că pot mai mult, că trebuie mai mult, că undeva înseamnă mai mult. Statut, dragoste, informaţie, putere – din ce în ce mai mult. Părerile mele fundamentale. Subconştientul ca rege al destinului meu. Convingerile mele limitative, convingerile mele care înlocuiau declaraţiile de dragoste.
Până când, într-o zi, am descoperit libertatea. Am meditat, mi-am hrănit sufletul, am descoperit. Trezirea la punctul zero. ZERO LIMITE.
Tu şi cei ca tine m-aţi învăţat în ani şi ani că scenariile de via ţă au la bază convingeri, credinţe dintotdeauna şi pentru totdeauna, încrustate adânc în persoane şi faptele lor. Trebuiesă fii convins şi hotărât ca să poţi reuşi. Toate deciziile capitale trebuie luate conform valorilor care stau la baza acestor con vingeri.
Toate. Convingerile personale definesc acea persoană şi îi determină destinul. Crezând cu putere şi aproape orbeşte poţi schimba lumea. Eu nu aveam păreri, aveam doar convingeri. Aşa am trăit 32 de ani.
...În primele ore în munți, cu mentorul calm şi, cumva, inexplicabil superior, m-am simțit stingheră. Încercam să port aceeaşi luptă de zi cu zi – să studiez oamenii, să-i cataloghez şi să mă port apoi cu ei în consecință. Eram convinsă că voi fi cea mai bună dintre toți cei din grup. Trebuia să fiu...
Mi-am dat seama curând că asta chiar nu mai are importanţă. „Viaţa e frumoasă.” „Viaţa e grea.” „Viaţa e un dar de la Dum nezeu, viaţa e complicată.” Şi eu – şi tu – aveam o convingere pe tema aceasta. O hartă interioară, proiectată sau mai reală, mai adâncă sau mai fragilă, care ghida fiecare mişcare, fiecare dimineaţă cu oricât de mult soare.
Am început să vânez sentimente şi iluzii încă de mică. Vro iam să fiu prima, singura, unica. Cea mai frumoasă, cea mai isteaţă, singurul copil iubit şi căruia i se prevedea un viitor nemaipomenit. Convingerile s-au transformat repede în dictoa ne, în legende numai bune de urmat atunci când drumul părea mai îngust.
Am ştiut de mică, poate mai bine decât mulţi dintre cunos cuţii mei, că dragostea, prietenia, respectul, toate se pot dobândi. Aşa am agonisit convingerea că trebuie să fac bani. Atât de mulţi bani încât să fiu fericită. Cu adevărat eram convinsă că aşa voi fi fericită.
Am început cu amănunte, care mai apoi au devenit întreg decorul filmului meu.
M-am născut convinsă de aspecte fundamentale sau de detaliu. Cum ar fi faptul că a fi femeie înseamnă altceva decât a fi bărbat. Că soarele trebuie vânat ca pe un trofeu. Că
numai con ştiinţa poate dicta remuşcarea sau că remuşcarea este o virtute. Că moartea este aproape sau că e departe. Sau că există. Iar acestor convingeri le-am adăugat pe ale celorlalţi.
Pe rând, m-am umplut de imaginea oamenilor despre mine şi am devenit Oana, produsul convingerilor celorlalţi. Produsul unor aşteptări devenite, în fapt, convingeri.
Fericirea trebuia să provină din alte fericiri, sinceritatea din alte sincerităţi, posibilităţile nelimitate se alcătuiau din şiraguri de posibilităţi promise sau prevăzute. Oana cea cuminte şi pu ternică. Oana cea prietenă şi divă. Oana cea frumoasă şi deş teaptă. OANA cea invincibilă.
Oana întreagă era suma tuturor factorilor care acţionaseră cu timpul asupra ei. Oana = Oana + o bucată din mama + o bucată din tata + o bucată din profesori şi bunici şi prieteni + o bucată din soţ...
Şi tu, când te analizezi şi te observi detaşat, îţi poţi da seama de ce reacţionezi uneori într-un anumit fel. Începi să observi bucata din mama vorbind, bucata din tata înfuriinduse pu ternic. Undeva, dând la o parte toate bucăţile, RENAŞTI. Te descoperi pe tine, adevăratul – TU.
Mai mult, n-am fost niciodată atentă la lucrurile pe care cei lalţi mi le băgau involuntar în cap. Cărţile de tehnici de vânzări, cursurile de management şi cele de psihologie aplicată în afaceri conţin capitole întregi dedicate convingerilor.
Ni se spune zi de zi că un om puternic este un om plin de convingeri. Că trebuie să ai şi să emani convingere pentru a de monstra fericire şi a inspira încredere. Pentru a vinde. Con vingerile te împing spre succes. Iar dacă acele convingeri nu sunt adânc înfipte în tine, atunci măcar trebuie să faci tot posibilul să le arăţi la suprafaţă.
Trebuie să fii sigur pe tine în orice situaţie care îi priveşte pe ceilalţi. Iar Oana era foarte sigură pe ea.
...Îi priveam sigură pe mine pe toți colegii mei din munți. Îmi era teamă de toate şi totuşi mă simțeam stăpână pe mine. Convinsă că mi-e teamă. Şi că, deşi mi-aş fi dorit asta, mi-e greu să am încredere în mentorul acesta. Mi-era teamă...
M-am născut din convingerea părinţilor mei că trebuie să ajung copilul perfect. O certitudine care îi angaja integral şi în lumina căreia am funcţionat până acum. Eram convinsă că trebuie să fiu perfectă. Cel puţin în ochii lor.
Mă uitam atentă în jur, analizam felul în care mama vorbea, felul în care tata decidea ce e bine şi ce e rău, învăţam şi imitam la începutul începuturilor, încercând, ca un copil
cuminte, să fiu pe placul părinţilor mei şi să-mi conturez o personalitate demnă de un copil perfect. Iar sugestiile pe care cei din jur mi le repetau obsesiv – „eşti o minune de
copil, Oana”, „ce copil frumos”, „eşti cea mai norocoasă fetiţă din lume” sau „iată câtă isteţime” – ajungeau toate, repetate de încă o mie de ori, în subconştientul meu. Iată autosugestiile mele. Iată convingerile mele de mai târziu.
Puteam să-mi doresc o casă grozavă, un bărbat perfect, o afacere de succes şi un cont considerabil în bancă. Puteam să vreau un doctorat, o carte, mai multe cărţi, renume în domeniul meu profesional.
Sau puteam să-mi doresc lumea întreagă, măcar să o vizitez, să explorez, să fac tot ce e omeneşte posibil şi la limită.
Sau puteam să vreau succesul cu mine, descoperirea propriului eu şi maturitate spirituală. Aceeaşi convingere în atât de multe forme. Alege, Oana, din raftul acesta! Alege succesul tău în viaţă!
...Mă uitam în gol, mă uitam înspre palmele şi apoi ochii celui care era mentor în săptămâna din munți. Vedeam în jur oameni care renunțaseră la lupte prosteşti. Când ți se şterg convingerile, vine starea de abandon. “Hai, lasă astea, caut-o pe Oana din tine”. Mă abandonam Divinității, cedam controlul Divinității, pierdeam nevoia bolnavă de a controla eu totul.
Am încredere că totul e perfect aşa cum e şi am pentru prima oară încredere cu adevărat în acea forță superioară din care am fost creată. DIVINITATEA. Devin creator, observator, actor, regizor...tot. Atunci, fără convingeri, fiecare face cunoştință cu el însuşi...
Fusesem atât de adânc convinsă în mintea, dar mai ales în sufletul meu, că destinul îmi este dictat de conştiinţa şi acumulările de pe tot parcursul meu fiinţial. Aveam convingerea că fericirea mea provine din statut, din confirmare socială, din ierarhia valorilor predefinite.
Acum ştiu că toate inteligenţele mele trebuie armonizate. Inteligenţa fizică, mentală, emoţională, spirituală. Trebuie crescute toate în acelaşi timp. Sunt convinsă că mâncarea proas pătă, apa limpede şi aerul tare din munţi au ajutat la eliberarea mea, din punct de vedere al inteligenţei acesteia fi zice. Apoi alchimizarea sentimentelor pe partea inteligenţei emoţionale. Transformarea furiei în compasiune, de exemplu.
E simplu, ne naştem pe trepte diferite de evoluţie. Cândva am fost şi eu acolo, pot deci să înţeleg de ce omul din faţa mea alege să se înfurie, să fiarbă, de aceea în locul furiei aleg, în mod conştient, compasiunea. Şi-mi pot spune în gând, liniştită, că ÎMI PARE RĂU – ÎMI CER IERTARE – TE IUBESC – MULŢUMESC.
Aveam atâtea idei preconcepute care astăzi mi se par atât de departe. Ce film... Sunt frumoasă şi de aceea îmi este mai greu în politică decât celorlalţi. Sunt deşteaptă şi de aceea îmi e mai greu în dragoste. Sunt om de afaceri şi de aceea nu am timp să citesc sau să merg la cursuri de dans. Aiurea convingeri, nu?
Ca orice om, şi Oana se identifica întru totul cu convingerile ei. Dacă mă întâlneam cu un om care împărtăşea credinţele şi obiectivele, atunci aş fi exclamat „oh, ce om simpatic şi inte ligent”. Dar respingeam fiinţial orice persoană cu credinţe opuse mie.
Oricât de tolerantă mă convingeam să fiu, ajungeam să judec pe cei din jur tot prin prisma convingerilor lor. Tu eşti un ratat, tu eşti un biet visător, tu eşti un copil naiv, ah, tu eşti obtuz şi prost de-a binelea.
Convingerile mele personale, dobândite şi construite astfel în ani şi ani de educare şi nesomn, erau mai puternice decât ale tuturor oamenilor pe care îi cunosc. Ajunseseră mai puternice decât convingerile sociale sau cele induse de cei din jur.
M-am conformat perfecţiunii pe care mi-o impusesem, din convingerea că sunt o femeie de afaceri cu un intelect imbatabil şi un bagaj de cunoştinţe şi experienţe care nu putea fi depăşit. Convingerile mele însemnau siguranţa mea.Eram sigură că fără convingerile mele, fără teorii demonstrate undeva adânc în mine, viaţa mea nu ar mai fi avut structură.
Credeam că am nevoie de ele toate pentru a da coerenţă planului meu de viaţă, pentru a putea anticipa reacţiile celorlalţi şi pentru a-mi pregăti scutul. Ştiam că trebuie să împart cu măsură din sentimentele şi dragostea mea, pentru că altfel m-aş fi risipit. Eram convinsă de asta.
Generalizările acestea, judecăţile de valoare care se transformaseră în dictoanele mele intime au devenit şi singurele adevăruri pe care mă puteam baza. Numai că, de cele mai multe ori, nici nu eram conştientă că ele există. Sau cât de multe şi de puternice sunt, cât de mult din mine au acaparat şi cât de mult trăiesc după tiparul desenat astfel.
Mă gândeam rareori la convingerile mele, poate doar atunci când citeam o carte sau în conversaţia cu un om inspiraţional. Pentru că întotdeauna am fost cameleonică, adaptându-mi se tul de convingeri ca reacţie, ori de câte ori aveam în faţă inspiraţia. Niciodată nimic nu era de-ajuns.
Nu-mi trebuia nimic dinafară. Nimic din tot ce era altundeva, altcumva sau altcineva nu mi se părea decât ciudat. Îmi schiţasem un parcurs atât de ferm încât nu am avut nicioîndo ială când am început afacerile, la 18 ani. Eram convinsă că asta trebuie să fac şi eram convinsă că ştiu tot adevărul în legătură cu toate acestea.
Aveam un spaţiu cu aer precis, un balon în care ştiam să mă deghizez perfect. Un spaţiu amplu în care mă puteam mişca în voie, puteam poza, puteam să fiu perfectă. Dar ale cărui mar gini nu le cunoşteam şi nici nu vroiam să le depăşesc.
— Oana, eşti convinsă de ceea ce spui?
La 18 ani aveam convingerile unui om de afaceri de 40. Ştiam perfect cum să acţionez pe o piaţă, învăţam să negociez şi să prezint ca un profesionist în vânzări. Aveam unplan perfect pe care l-am pus în aplicare pas cu pas. Deşi convingerile mele nu învingeau temerile, ştiam că acesta este singurul parcurs viabil.
Carapacea mea sfida orice încercare de subminare. Nu acceptam criticile, pentru că nici nu aveam de ce să o fac. Cu cât studiam mai mult, cu atât eram mai convinsă că acesta este drumul, că aceasta este menirea.
— Oana, eşti convinsă de ceea ce faci?
Nu mă luptam cu mine, ci cu lumea întreagă. Şi aveam con vingerea că eu voi ieşi învingătoare din această luptă.
Convingerile Oanei nu aveau neapărat o logică. Nu căuta, deci, nici tu logica în adâncul subconştientului tău. Ca un bun exemplu – aşa se explică fobiile mele. De ce să-i fie teamă unei femei de 32 de ani de întuneric sau de păianjeni? De ce să-ţi fie teamă de spaţiile prea mici sau prea mari? De ce să fii paranoic şapte zile pe săptămână?
N-am vrut o relaţie serioasă până după facultate. Simţeam că, dacă m-aş îndrăgosti, aş pierde din timpul pentru afaceri şi pentru studiu. Că aş da o bucată din mine, una care era cu sigu ranţă menită unuia din scopurile mele fundamentale. Nu-mi plăceau jumătăţile de măsură, vroiam să fac totul la viteză şi capacitate maximă.
Am aşteptat 22 de ani ca să-mi încep viaţa. Până atunci puneam cărămidă peste cărămidă pentru dezvoltarea personală.
Apoi am ştiut că e timpul să-mi iau un bărbat, să am o familie, să pun cărămida următoare. Faptul că s-a întâmplat să şi iu besc acel bărbat, iată, cu atât mai bine. Planul funcţiona perfect, aşa cum îl setasem. Filmul meu rula conform planului.
...Azi e prima zi din viața mea, mi-am spus, în timp ce muntele apărea tot mai clar de după nori. Azi sunt un om în mijlocul lumii. În vârful lumii. Am responsabilități mai mari decât afacerile, decât politica, decât planurile – eu însămi. Prioritatea mea în lume începe şi se termină cu mine.
Nu mai sunt convinsă de nimic şi, pentru prima oară în viață, asta nu are o turnură negativă. Sunt liberă de constrângeri față de toate posibilitățile vieții. Trebuie să fiu doar prezentă, lucidă, entuziastă şi hotărâtă. Pentru viață, pentru mine. Să dau piept cu destinul, cu iubirea necondiționată, cu sufletul meu, cu Divinitatea. Cu toate posibilitățile şi responsabilitățile lui Dumnezeu. Azi e prima zi din viața mea şi eu abia aştept să împart asta cu tine...
Puteam deja să văd Divinitatea în orice. Aleg ce pun în fie care lucru din viaţa mea. Dar iată, am mai descoperit, şi tu nu uita, că ceea ce poţi să faci şi ceea ce alegi o poţi face nu mai în prezent.
Prezentul este singurul care ne aparţine în totalitate. Alege să pui în prezent gânduri prezente de iubire şi pace. La un alt nivel, ele sunt cele care îţi vor crea prezentul plin de pace şi iubire. La fel şi viitorul (de care cu grijă se ocupă deja Cineva...)
Nu ştii că ziua e atât de importantă până nu te trezeşti în mie zul ei. Ziua când trăieşti necondiţionat. Când găseşti că viaţa ţi-a dat totul, când îţi dai seama că nu ai trăit nimic până acum şi nu vrei nici măcar să o iei de la capăt. Dar filmul în care rulai nu s-a terminat. E doar primul episod din noua serie.
În termenii şi viziunea Oanei dinainte, experienţa din munţi a fost terifiantă, un film de groază şi suspans. Mi-am întâlnit umbra. Simţeam tremurul pământului rece, vedeam nevăzu tele, auzeam o voce dinăuntrul meu care îmi şoptea ca dintr-un coridor gol...
„Ascultă, Oana... Ascultă... Tot ce este de făcut e să asculţi Viaţa, Sufletul tău. Să fii pregătită pentru întâlnirea cu MOARTEA. Odată revendicată de VIAŢĂ, Moartea nu te mai poate lua... Treci de Moarte. Ştii că ai făcut-o de atât de multe ori! Alege să o trăieşti acum trează, conştientă, lucidă. Alege.”
...Şi Calea s-a deschis. Am înaintat tiptil, temător, pe calea aceasta neştiută. Întuneric, spaimă, tremur, freamăt, durere. O nesfârşită, grozavă durere... Sfâşiere, toată carnea mi se desfăcea parcă în fâşii... Mintea nu mai făcea față şi a decis să plece. Ea fuge prima.
Şi, în ciuda tuturor lucrurilor care mi se întâmplau, chiar aşa, cu picioarele tremurânde, continuam să merg. Un pas tremurând, o secundă spre Moarte. Îmi mai rămăsese un singur lucru. Orice ar fi, oricum s-ar termina. Voi înainta. Nu-mi este frică... Vreau să cunosc Moartea, să o văd şi să vorbesc cu ea, vreau să mă predau... vreau să mă predau conştient ei...
Şi ea a venit. Înaltă, gravă, serioasă, severă. Întunecoasă. Rece. Şi mută. Toate cuvintele lumii înghețau în prezența ei. I-am urmărit cu privirea hainele, picioarele slabe şi negre, falangele. I-am simțit răsuflarea rece, murmurul de sicriu. Încremenire, ca o pasăre speriată. Am înghețat. M-am pierdut iremediabil în întuneric.
Am uitat cine sunt. Dacă exist. Uitare profundă şi stare de încre menire. Ca într-un lift stricat, absurd, care tot cade, coboară cu o vi teză amețitoare. Eram în picaj către străfundurile pământului. Mă pierdusem în coborâre, nu mai existam eu acolo, eram doar mişca rea... M-am pierdut iremediabil în starea mea de frică...
Frică. Am ajuns la ZERO LIMITE. Eram tot şi nimic în acelaşi timp. Eram liberă pentru prima oară, în cădere infinită. Li beră de mine. Liberă de mine! Eram liberă. În moarte eşti liber. Fără margini, fără colţuri, fără corp, fără materie. Dacă vrei să renaşti, trebuie să mori mai întâi.
O mare întâlnire, o mare împăcare. „Îmi pare rău, Moarte. Îmi cer iertare că te-am judecat. Te iubesc. Îţi mulţumesc.” Îţi mulţumesc pentru că am luptat pentru prima oară cu adevărat în viaţa mea, în abandonul acesta cu tine am luptat ca un brav luptător care ştie să nu se mai zbată atunci când nu mai trebuie să dovedească nimănui că a câştigat. Eu ştiu deja şi nu mai am nevoie de nicio demonstraţie.
Eu ştiu. Ştiu acum că viaţa mea m-a revendicat pentru infi nitate. Iată convingerile. Iată stâlpii de care ne ţinem ca să nu ne cunoaştem cu adevărat. Iată limitele mentale pentru a rămâ ne oile din turmă. Iată sforile pentru a juca în teatrul reacţiunii ca nişte păpuşi fără vlagă. Pentru că înăuntru murim de frică.
ZERO LIMITE! Adio convingeri care m-au ţinut blocată în templul iluziei. Iată, acum văd, realitatea este ceea ce este. Divinitate, Inspiraţie, Creaţie, Miracol.
Am început să cred în minuni.
La toate acestea nu vei putea obiecta decât faptul că imposibilitatea convingerilor este o convingere în sine. Evident, un sofism, pentru că existenţa unei singure convingeri (aceea că nu am nicio convingere) face imposibilă imposibilitatea convingerilor.
Numai că cel mai bun lucru pe care îl poate cineva învăţa din toate acestea este că nimic nu e bătut în cuie. Cu cât încerci mai mult să învingi necesitatea convingerilor, cu atât mai singur, negativ şi nefericit vei fi.
Azi e ziua când începe viaţa ta.
MANUAL DE FERICIRE
CONVINGERILE
• Libertatea de dincolo de camera goală
• Cum renunţi la convingerile dăunătoare?
• 7 paşi
• 3 întrebări pentru tine
LIBERTATEA
DE DINCOLO DE CAMERA GOALĂ
Suntem prizonieri ai convingerilor noastre. Această realitate nu lasă loc de nicio îndoială. Din orice unghi am analiza viaţa noastră, orice demers am desface în paşii logici şi cauzali care îl conţin, vom descoperi această sentinţă – suntem dependenţi, influenţaţi, capturaţi, limitaţi, de convingeri.
O dată ce înţelegem acest lucru şi îl asumăm ca atare, deja putem spune că am ales drumul cel bun către fericire. E ca şi cum ai suferi de o afecţiune a trupului – mai întâi, e nevoie să recunoşti existenţa concretă a bolii, pentru a începe procesul de vindecare.
Vine întrebarea firească – oare convingerile tale te fac fericit? Ce rol pozitiv pot avea ele pentru existenţa ta cotidiană? Dar, infinit mai important, pentru devenirea ta? Eşti oare capabil să fii recunoscător pentru faptul că ai aceste convingeri sau ele sunt o povară pe care fie o eviţi, fie încerci tot timpul să o înlături?
Deţinând, fiecare dintre noi, un set de convingeri alcătuit de-a lungul vieţii, ne aflăm în faţa unei provocări de sinceritate. O provocare foarte importantă, deoarece priveşte însăşi existenţa noastră. Acest set de convingeri este alcătuit prin mijloace spectaculoase, multe dintre ele nici măcar conştientizate activ de noi.
Moştenite, împrumutate, dezvoltate de la zero sau pe trun chiul altor convingeri, toate acestea au devenit zidurile între care gravităm. Dar sunt ele instrumentul fericirii noastre? Sau creatorii deznădejdii şi a nefericii în care plutim?
Fericirea ca stare, pe care o ţintim continuu fără să o putem numi cu adevărat de cele mai multe ori, este direct influenţată de convingeri, precum şi de gânduri.
De multe ori, nu e vorba doar de un proces prin care obţinem ceva, ci putem vorbi mai repede de o opţiune. Da, uneori alegem dacă să fim sau nu liberi, fericiţi, împăcaţi. Alegem dacă să ne limităm la convingeri, alegem câte din ele sunt constructive şi, astfel, alegem să fim liberi sau nu. Singura cauză a stării noastre suntem, de multe ori, noi.
Printr-o serie de opţiuni nefericite, prin apartenenţe la idei sau crezuri care sunt cu totul şi cu totul străine de identitatea şi binele nostru.
Să luăm doar o serie limitativă de convingeri, diferite ca sursă, dar care acoperă în cea mai mare măsură vieţile oamenilor.
Banii sunt un lucru rău.
Viața este grea.
Totul are un preț.
Moartea vine după viață.
Sunt afirmaţii simple, care îţi pot stârni chiar amuzamentul prin simplitatea lor. Dar sunt, cu siguranţă, convingeri verita bile. De ce veritabile?
Pentru că îngrădesc, au un caracter limitativ strict, influenţează şi direcţionează atât întâmplările, cât şi faptele din viaţa ta.
Când vorbim despre convingeri, nu operăm cu unităţi de măsură ca adevărul sau minciuna. Convingerile nu trebuie să fie neapărat adevărate sau neadevărate. importantă este existenţa lor în sau la marginea vieţii tale şi rolul determinant pe care acestea îl au.
Afirmaţiile de mai sus reprezintă nişte ziduri false. Pe care le vom dărâma cu atenţie şi înţelegere, înspre binele fiecăruia.
Nu uita! Ele reprezintă doar exemple, ce-i drept, destul de pertinente. Însă procedura pe care o vom folosi este, cu mici variaţiuni, comună tuturor luptelor cu convingerile şi poate fi folosită cu succes oricând.
În primul caz, banii nu sunt un lucru rău. Întâi, pentru că nu sunt un lucru rău totdeauna. Ori, convingerile, mai mereu generalizează şi obturează spectrul de perspective. Spre exemplu, în faţa magazinului descoperi că ai uitat acasă portmoneul. Ar trebui să te întorci, să intri în casă, apoi să revii la magazin.
Dacă ai avea acum alţi bani în buzunar, ar fi cumva un lucru rău? Dacă primeşti o sumă de bani ca moştenire, câştig neaşteptat, dar? E oare un lucru rău în asta sau devin banii, cumva, un lucru rău? De ce oare există strângeri de fonduri pentru cei defavorizaţi şi sunt lăudaţi filantropii şi oamenii de caritate? Sunt, banii, în cazul acesta, un lucru rău?
De fapt, în cele mai multe cazuri, dacă ne acordăm liniştea şi puterea de înţelegere de care avem nevoie, vom vedea că banii chiar nu sunt un lucru rău. Alte lucruri pot fi rele.
Voinţa celui care îi are, direcţia conferită de acesta banilor, gestionarea lor rău-intenţionată etc. Dar, iată cum s-a născut o convingere – banii sunt un lucru rău.
Aşa procedează convingerile. Absolutizând, ele introduc nişte categorii stricte şi dictatoriale în plan cognitiv, fără a lăsa urmă de îndoială sau de gândire.
Apoi, de ce să fie banii un lucru rău? Pot fi obiectele un lucru rău sau bun? De ce o bucată de hârtie sau o piesă de metal să fie bună sau rea? Un cuţit e un lucru rău? Atunci de ce în toate casele există cuţite, pentru pâine, carne, hârtie sau alte îndeletniciri? Iată cum o convingere falsă se naşte. Dar să ve dem ce derivă de aici.
Dacă banii sunt un lucru rău, fireşte că cei ce îşi doresc bani sunt oameni răi, deoarece îşi doresc un lucru rău. Dacă ai bani, ai probleme, pentru că ei sunt un lucru rău. Ajungi să crezi că e mai bine să fii sărac. Şi tot aşa.
Un lanţ cauzal se descătuşează pe negândite, propagând o convingere falsă şi dezvoltând o reţea complicată de alte convingeri. Rezultatul? O iluzie. O depărtare de realitatea în care se întâmplă minunile pentru care existăm de fapt.
Viaţa este grea. O altă convingere. Dar, pentru unii, chiar şi nouă, ni se pare că viaţa nu este grea. Deci, este grea doar dacă şi dacă... Din ce punct de vedere este grea? Care este sistemul de referinţă? Este grea în sine sau îngreunată?
Pune-ţi aceste întrebări cu răbdare şi răspunde-ţi cu sinceritate. Analizează fiecare lucru pentru a înţelege deplin însemnătatea lucrurilor care te limitează şi a celor care te pot elibera.
Pentru că viaţa nu are cum să fie grea. Pentru că ea nu poate fi nici uşoară, nici grea. Ea poate fi doar raportată la perspective individuale. Faţă de un captiv, ea este grea. Faţă de unul liber, este uşoară. Faţă de un copil, pare lungă. Faţă de un bă trân, nu.
Dar, chiar şi în aceste exemple, nu există reguli. Nu există convingeri fixe. Asta ca să puteţi înţelege relativitatea lucrurilor pe care noi le considerăm fundamentale, de neatins, absolute. Nu toate lucrurile au un preţ. Cât costă să spui un lucru fratelui tău? Care e preţul unei secunde de privire în interior? Nu, nu toate lucrurile au un preţ. La fel cum sunt lucruri cu mai multe feluri de preţuri, funcţie de dimensiunile la care ne raportăm.
Cât despre moarte şi viaţă, acesta poate părea un truism. Dar viaţa chiar nu este întotdeauna anterioară morţii. Ar fi locul unei discuţii mult mai ample şi care ne-ar depărta de obiectiv.
Dar, gândeşte-te doar la asta – de ce oare majoritatea oamenilor simt în preajma morţii că nu au trăit?
