Astăzi sunt o păpuşă. Îmi îndrept spatele ca în cutia din care am fost scoasă, cu părul meu perfect, cu picioarele perfect drepte, cu talia de manechin şi ochii mereu surâzători. Am masca mea de păpuşă.
       Ştiu să zâmbesc mai bine decât oricine. Ştiu să schimb stările şi angoasele oamenilor, ştiu să mă joc cu situaţii şi personaje. Rulez un film de desene animate, cu oameni care se dovedesc a fi doar buni şi alţii care sunt sortiţi să fie numai personajul negativ.
       Masca mea nu are numai rol de protecţie, ci mai degrabă unul ofensiv. Mă avânt în lupte grele pe baza atitudinii şi imaginii pe care mi le-am construit. Viaţa e perfectă. Perfect anticipabilă, construită minuţios şi aplicabilă până la ultimul detaliu.
       — Bună ziua, sunt un politician de renume, cu siguranță mă ştii de la TV. Îmi susțin cu putere colegii şi doctrina. Să nu-mi spui că ieri aveam alți colegi sau altă doctrină, acum am ales o echipă care mă reprezintă mai bine.
       Am un program politic bine pus la punct şi o traiectorie bine închegată. Îmi pasă de problemele tale. Împreună putem face din țara asta un loc mai bun. Costumul meu cel nou spune „votează-mă pe mine”, ochelarii mei cu ramă fină spun „poți avea încredere
deplină în ceea ce-ți spun”.
       E nevoie de oameni ca mine în funcțiile acelea, şi tu ştii asta. N-o să ştii niciodată că am făcut un pic de puşcărie când eram de 19 ani, după ce am bătut nişte babe şi le-am furat aurul din casă pentru bani de femei şi băutură.
       Iar dacă una din ele a şi murit, asta nu-i neapărat vina mea. N-o să-ți spun nici că aş duce-o pe maică-mea la azil sau i-aş da cu ceva în cap pentru că mă seacă de când e aşa dementă. Mai uit câți ani au co piii mei, nu ştiu dacă am văzut-o pe nevastă-mea vreodată săptă mâna asta, dar am mâncat ieri un escalop de porc la tavernă – a-n tâia!
       O păpuşă nu poate fi niciodată umilită sau defăimată. O păpuşă nu poate fi niciodată supărată. Până şi în momentele de furie, o păpuşă este demnă, frumoasă şi superioară plebei.
       Păpuşa nu minte, nu înşeală şi nu poate fi atinsă. Numai că, în spatele ambalajului poleit cu splendoare, o păpuşă nu vorbeşte cu adevărat, nu vede cu adevărat, nu simte. Cu adevărat.
       Uneori simt că viaţa mea se derulează în spatele măştii acesteia. Clipele se succed ca într-un joc, masca mea se potriveşte în rol cu masca actorului de lângă mine.
       Mâinile mele se îndoaie lin, numai dacă este nevoie, zâmbesc aproape întotdeauna perfect şi aproape întotdeauna fals. Zilele mele cu masca de păpuşă sunt felul în care mi-am jucat viaţa până acum.
       Mi-am umplut viaţa şi casa cu păpuşi, nu cu fotografii.
       — Sărut-mâna, sunt un bătrân chinuit. Mi-am dorit să fiu cel mai bun la muncă şi am reuşit. Colegii m-au respectat şi încă vorbesc des pre mine cu stimă în secție.
       Am o femeie săritoare şi gospodină. Ea ține casa, eu am grijă de ea şi de treburile grele. Mi-a făcut şi o fată, frumoasă şi deşteaptă, a plecat la casa ei şi mi-a făcut doi nepoți sănătoşi. Sunt un om fericit, în fiecare seară pun liniştit capul pe pernă.
       Îmi place să citesc presa dimineața la cafea, îmi place să pun sume mici zilnic la pariuri sportive, îmi cunosc foarte bine ştirile de la TV şi ratele de la întreținere. Cultiv flori, am cele mai frumoase straturi din cartier. Am condus maşina 37 de ani, acum nu-mi mai foloseşte, dar nu uit să o spăl şi să-i dau o cheie cel puțin la două săptămâni.
       Sunt împlinit şi îmi place să spun tuturor că în viață am făcut ce am vrut.
       Alteori, numai în zilele în care mă jucam poate mai mult, în cercam şi alte măşti din dulap. Masca de fată rea, cea de străin, masca de naiv sau cea de sărac. Mai am şi măşti de carnaval, măşti de scamator sau de cerşetor, am o mască de nevastă şi una de mamă din popor.
       Măşti pe care mi le-am confecţionat eu singură, măşti pe care le-am primit în dar. Însă toate sunt ale mele acum, pe alese, după ani şi ani în care mi-am ascuns sufletul sub ele.
       Vieţile noastre sunt, fără îndoială, replici chinuite ale carnavalului veneţian. Mă uit în jur şi văd o paradă cu muzică anostă pe fundal. Oameni simpli care pot ascunde iniţiaţi, gospodine care pot fi regine, baroni care pot fi huligani.
       Fiecare alege cine vrea să fie, deşi cu toţii acceptă că masca nu este realul. Ne prefacem că e bine aşa, că în spatele măştii cu pene e chiar o prinţesă, că în spatele bucăţii de plastic pe care o porţi pe faţă este chiar un trup de plastic.
       Credeam că, la o analiză un pic mai atentă, oamenii aceia adânci, inteligenţi şi experimentaţi totodată, au un dulap cu mai multe măşti şi mult mai arătoase decât oamenii simpli. Îi desconsideram pe cei care defilau cu aceeaşi mască în fiecare zi, în timp ce mă străduiam să-mi umplu măştile cu pene exotice şi pietre scumpe.
       Ca să fii personajul principal de la carnaval, trebuie să ai masca cea mai aleasă, cea mai strălucitoare şi mai de preţ.
       — Bună, sunt cea mai stilată fată. Nimic nu-mi stă în cale, sunt mereu în top şi nu se poate să nu fiu cea mai tare din club. Am un corp de manechin pe care nu-l lucrez, el doar există aşa de la natură. Merg săptămânal la cosmetică şi cred că femeile care nu fac asta sunt depăşite.
       Părul meu este întotdeauna perfect şi nu port niciodată de două ori în public aceeaşi combinație de haine. Merg pe tocuri mai bine decât mergi tu pe balerini, fusta mea nu e niciodată prea scurtă sau prea lungă. Îmi place să fiu admirată şi poate chiar invidiată.
       Nu-mi pasă.
       Mie mi se cuvine totul. Uneori, acasă, îmi place să fac sarmale. Iubesc sarmalele, chiar dacă mănânc doar două-trei pe an, ca să nu se depună pe şolduri.
       Dacă aş putea găsi un bărbat bun, aş face cinci copii şi m-aş muta la țară. Dacă n-ar fi trebuit să mă duc la facultate la psihologie, mi-ar fi plăcut să fiu coafeză.
       În spatele măştii mele pot să fiu oricum. Pot să fiu oricine în spatele măştii şi mai ales pot să nu fiu nimeni. Şi poate că ni meni niciodată n-ar trebui să afle cine e cel care poartă această minunată mască.
       Numai că, în goana pentru a avea cea mai frumoasă şi apreciată mască, am uitat pe drum să cresc şi să am grijă şi de personajul acela din spatele măştii.
       M-am concentrat pe carnaval şi nu pe viaţa din jurul lui. Iar masca mea a devenit centrul conştiinţei mele. Doar că şi carna valurile se termină...
       — Salut, sunt un om simplu. Îmi place să mănânc, să chefuiesc, să râd şi să am bani. Îmi place să mă îmbrac bine, să fiu în ochii lumii un om avut şi puternic şi stimat. Sunt respectat de toți cei care mă cunosc şi asta mi se datorează întru totul.
       Îmi construiesc afacerile la fel cum îmi aleg prietenii – cu sufletul şi cu mintea. Familia mea ştie că sunt cel mai bun. La fel ştii şi tu.
       N-am spus nimănui că îmi place să croşetez, să cânt manele şi să beau până nu mai ştiu de mine. N-am spus nimănui că am iubit un bărbat în tinerețe şi că îmi dau uneori cu ojă pe unghiile de la picioare.
       În dimineţile când mă trezeam mai greu, alegeam parcă şi mai greu masca de purtat în acea zi. Într-o vreme, când eram mică şi luptam să fiu perfectă – perfectă măcar în ochii celor de prin preajmă – purtam cu mândrie o mască de porţelan. Eram frumoasă, eram delicată şi preţioasă. Fetiţa minune. Singura păpuşă din casă, singura mândrie.
       Uneori, cei din jur păşeau şi vorbeau cu grijă, de teamă să nu mă spargă. Cântam cu ecou şi clinchete, ştiam poezii numai bune de filme şi nu-mi murdăream niciodată ciorăpeii.
       Deşi îmi doream poate atât de mult să mă joc prin praf, nu o făceam. Eram prea preţioasă pentru mingea din spatele blocului sau alte jocuri pline de copii care nu erau păpuşi. Copilul perfect. Masca de prinţesă.
       Am învăţat aşadar, cu timpul, că măştile pot deschide uşi, pot face ziua mai uşoară şi pot face oamenii să te iubească sau să te respecte. Masca de om sărac poate aduce avuţii şi mai mari. Masca de om simplu poate dezlega limbile şi dezvălui informaţii preţioase. Masca de femeie poate dezlănţui energii de bărbat. Şi niciodată parcă nu e destul.
       Mă întrebam uneori dacă ceea ce am făcut în viaţă mi se datorează mie sau măştilor pe care mi le clădeam atât de migălos.
       Sunt apreciată pentru mine sau pentru masca mea cea nouă? Mi-am clădit o carieră sau o nouă mască? TU eşti chiar TU, sau sub bucata aceea de piele stă, de fapt, un om pe care nu-l cunoşti nici tu prea bine?
       — Bună dimineața, sunt o femeie şi o gospodină adevărată. Am copii frumoşi şi deştepți, nu întârzii niciodată când vin acasă de la serviciu şi gătesc mai bine decât mama ta.
       Casa mea e curată lună, miros cu mândrie a borş şi plăcinte şi îmi mai altoiesc copiii dacă ies din cuvântul meu. Mi-am strunit bărbatul şi acum e un bărbat bun.
       Îi plac sarmalele şi vinul, ceafa de porc şi piureul bătut cu lapte, iar mie îmi place să nu-i lipsească lucruri ca acestea de pe masă. Copiii mei vor creşte şi vor pleca la casa lor, iar eu sunt mândră de felul în care i-am crescut.
       Dar până atunci mai e ceva. Am început să fur din prezervativele fiului meu, pentru că n-aş îndrăzni să le cer de la Geta de la farmacie. Iubitul meu, cu care mă văd zilnic în pauza de masă, mă tot roagă să plecăm la munte câteva zile.
       Dacă i-aş spune bărbatului că plec la mama, că a căzut şi şi-a rupt mâna dreaptă, cred că aş putea. Mai vreau să-mi cumpăr săptămâna viitoare un costum de ski şi o geantă pe care am rugat-o pe secretara de la muncă să o caute pe internet. Din economiile mele mai am bani şi de câteva şedințe de împachetări şi masaj cu pietre fierbinți. Iar de luna viitoare pun deoparte pentru camera mea foto.
       Nu ştiu cum apar măştile pe faţa oamenilor pe care îi cunoşteam de-o viaţă. Mi-era teamă, într-o vreme, că poate oamenii pe care cred că-i cunosc şi că-i iubesc sunt în realitate, adânc în sufletul lor, nişte adevăraţi străini, nişte oameni cu totul alt fel decât îmi închipuiam.
       Şi exemplele sunt atât de multe, iar direcţiile atât de nestrăbătute. Cine or fi cu adevărat oamenii aceştia care m-au crescut atâţia ani? Cum or fi vrând ei să fie sau cum or fi vrut să fie lumea? Sau dacă bărbatul meu este, pe dinăuntru, un altcineva pe care poate l-aş iubi mai mult sau mai puţin?
       — Bună seara, sunt cel mai cuminte copil din cartier. Nu ies niciodată din cuvântul mamei, nici al lui tataie. Mănânc tot din farfurie, mă joc frumos cu ceilalți copii, dar numai până mă strigă tata să vin în casă. Nu plâng când fac baie şi adorm îndată ce se stinge lumina. Învăț bine, îmi fac temele după ce vin acasă, chiar înainte să mă joc, îmi place să dorm la prânz şi n-o supăr niciodată pe bunica.
       Nu mă murdăresc nici cu mâncare şi nici cu praf de pe-afară, o ajut pe mami să strângă masa şi uneori îi aduc bunicului sculele de care are nevoie. Ajut animalele la ananghie, ajut bătrânii din bloc să ducă plasele sau să deschidă uşa scării. Şi o iubesc tare mult pe doamna profesoară de pian.
       Recunosc că, într-o vreme, acum o mie de ceasuri, când încă mai aveam dubii şi spaime, aşteptări şi încorsetări sociale, recunosc că mi-era şi teamă de sufletul ascuns al celor pe care îi iubesc.
       Mi-era teamă că sub măştile lor bune se ascund oameni care nu mă iubesc la fel, care nu mă respectă aşa cum cred eu, care nu-mi sunt atât de fideli sau de aproape cum cred eu. Mi-era teamă că într-o zi voi descoperi că sub masca lor se află nişte străini care nu mă mai vor. Sau care nu m-au vrut niciodată.
       Acum nu mai am măşti.
       Astfel, nu mai au nici ei pentru mine.
       Acum, nu îmi mai este teamă.

                 MANUAL DE FERICIRE
                          MĂŞTILE
       • Focul fără de care nu se poate
       • Cine eşti cu adevărat?
       • 7 paşi
       • 3 întrebări despre tine

                 FOCUL FĂRĂ DE CARE NU SE POATE

       Dintre toate măştile sociale pe care le putem purta pe parcursul unei singure vieţi, alegem, de cele mai multe ori, să pur tăm masca de clovn.
       Umilinţele pe care le îndurăm, constrângerile, teama, fericirea disimulată, toate sunt numai grimase sordide pe faţa unui clovn social.
       Este o mască uşoară, una atât de mult purtată de ceilalţi înaintea noastră, încât ni se pare uneori, în naivitatea noastră, că am fost născuţi exact pentru acea mască. Sau că ea tocmai de-aceea a fost purtată atât, pentru a ne satisface as censiunile şi orgoliile de complezenţă.
       O analiză mai atentă a ultimelor trei zile din viaţa ta îţi va arăta acelaşi lucru. Ai încercat să zâmbeşti, cel puţin fals, atunci când ai pierdut sau când ai fost forţat să pierzi, te-ai chinuit să râzi pentru alţii şi din cauza altora. Şi ai făcut atâtea giumbuşlucuri pentru a fi văzut mai bine. Umor? Prezenţă de spirit? Minciună de complezenţă.
       Iar clovnul ca actor social a avut dintotdeauna un rol deseamă. Un rol ironic şi şiret, singurul care crede că îi este îngăduit totul, care crede că poate face şi spune orice.
       El nu-i face pe ceilalţi să fie fericiţi, el este singurul sincer, singurul dezinvolt, deşi este cel mai fals dintre toate personajele din jur. Iată-ne pe toţi, iată-te pe tine, clovnul secolului acestuia nou.
       Pentru că percepţia modernă asupra unui clovn nu este de cât o harababură de măşti suprapuse, măşti sociale vechi şi învechite, care între timp au devenit ţinta ridiculizării publice. De asta am ajuns cu toţii să fim clovni de circ.
       Noi ne-am adus acolo, din lipsa curajului de a smulge zâmbetul fals de pe feţe. Nu, nu suntem bine aşa. Nu ne-am născut pentru a avea zâmbete desenate în jurul gurii, nici lacrimi grozav de mari desenate pe obraz.
       Iar într-o lume bolnavă, fie alegi să trăieşti la circ, fie lumea întreagă devine un carnaval.
       Într-o lume care a pierdut contactul şi raportul cu valorile autentice, singurul loc unde poţi să fii liber în nimicnicia ta, în care îţi poţi păstra sănătatea mentală şi siguranţa că faci bine ceea ce faci, rămâne circul, locul în care subiectul, viaţa ta, masca ta socială e catalogată drept act principal, demn de premii şi aplauze. În setul clasic de cărţi de tarot, clovnul acesta, masca pictată cu migală, nebunul, are un loc de cinste. Dintotdeauna masca socială a fost recunoscută, apreciată şi purtarea ei a fost încurajată într-o formă sau în alta. Clovnul de pe cartea de tarot are rol echilibrant tocmai prin funcţia lui schismatică şi destabilizatoare.
       Clovnul are propriile criterii de valoare, propriile structuri osificate, atât la nivel psihologic, cât şi social. Clovnul este, de exemplu, asociat în vechile culturi vedice cu mercurul alchi mic, fiind astfel principiul opus muntelui, simbolizat de sulf, agentul fixării şi stabilităţii.
       „Alte măşti, aceeaşi piesă”, spunea Eminescu, unul dintre scriitorii care subliniau de multe ori simbolul măştii ca ascunzătoare socială:
       „Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
       Măşti cu toate de renume din comedia minciunii…
       Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
       Chintesență de mizerii de la creştet până-n talpă.”
       Cu toţii avem impresia că ştim mai bine cine sunt ceilalţi. Cine se ascunde sub masca lor, cine râde pe la spate, cine iubeşte sau cine complotează.
       Poate a venit timpul să ne dăm voie să fim noi înşine. Şi, iată, să le permitem şi celorlalţi să fie ei înşişi. Nu le putem smulge măştile de pe feţe fără voia lor.
       Şi cum să poţi pretinde că îi cunoşti pe ceilalţi? „Eu ştiu prea bine să citesc oamenii”, vei spune. Poate că asta îţi place să crezi, poate că experienţa de viaţă chiar ţi-a oferit nişte
       linii intuitive în acest sens. Dar cum poţi pretinde că îi cunoşti cu adevărat, atât timp cât ei înşişi nu se cunosc cu adevărat...
       Îmi vei spune că ştii cine eşti, sub toate acele măşti pe care le arborezi. Eu îţi garantez că habar nu ai. E nevoie să bei multă vreme cafeaua cu tine însuţi ca să ştii despre tine măcar atât cât crezi că ştii.
       Sub masca ta se află o personalitate, un coeficient de inteligenţă şi un munte de inteligenţă emoţională. Ce te face atât de sigur pe enunţul „Ştiu cine sunt”? Degeaba ai un IQ cu mult peste medie dacă inteligenţa ta emoţională este a unui copil de şcoală primară. Degeaba ai un IQ de geniu dacă nici măcar nu ştii cum arată schema personalităţii tale.
       Chiar poţi afirma că eşti cu adevărat TU? Sau doar o copie, inteligent construită, a tot ceea ce vezi şi vrei din jur?
       Eşti setat să-ţi ancorezi rolul şi masca în realitatea exterioară. Eşti obişnuit să joci rolul acela călduţ şi pe placul tuturor. Numai nu pe placul tău. Te-ai setat să dansezi după cântecul acesta superficial, să dormi superficial în realitatea altora. Şi masca a început să-ţi acopere şi ochii.
       Care e primul lucru pe care-l faci dimineaţa? Un duş pentru a arăta bine în faţa celorlalţi? O cafea aşa cum ai învăţat în cercurile sociale? Un mic dejun al campionilor, cum ai văzut la televizor? Te maschezi imediat, îţi pui costumul de clovn şi ieşi în lume, stresat să te adaptezi condiţiilor de afară. Condiţiile celorlalţi.
       Nicio clipă nu stai, în dimineţile tale de rutină, să bei cafea ua aceea cu tine, să o transformi din cafea în dragoste necondi ţionată, să vezi ce ai vrea şi de ce ai avea nevoie, spiritual şi material, în respectiva zi.
       Tot ce faci tu dimineaţa – sunt acelea adevăratele tale nevoi sau le faci pur şi simplu, pentru că au devenit un obiceişi pentru că toţi cunoscuţii tăi fac la fel? Nu sunt ele doar bucăţi apa rent inofensive din masca uriaşă în care te încânţi? Nu sunt oare crâmpeie de falsitate, care nici măcar inocentă nu e, ci acoperă dureros fiinţa minunată pe care o porţi de atâtea vieţi înăuntru?
       După micul dejun, inevitabil, îţi ascunzi din ce în ce mai mult fragilitatea în spatele măştii zilnice. Ca un exerciţiu de deshidratare, ascunderea în spatele măştii vine firesc, studiat, echilibrat. Ai învăţat că asta înseamnă să fii un animal social.
       Eşti un actor fără voia ta, o mască pusă pe străinătatea ta în lumea aceasta, o mască pe care o priveşti dacă vrei cu adevărat cum îşi joacă rolul pe care tot TU i l-ai predestinat.
       Arthur Rimbaud spunea că viaţa e o farsă pe care o jucăm cu toţii. E drept că, deja, în accepţiunea socială, cuvântul „mască” – atât ca semnificaţie, metaforă, cât şi ca simbol –are deja conotaţia negativă pe care ar fi trebuit să o cultive şi cei de dinaintea noastră. Şi totuşi, ca actor, te-ai identificatsau te-ai distanţat de rolul tău.
       Dacă te-ai substituit total rolului, eşti un biet actor care se sinucide în locul personajului. Iar dacă te-ai distanţat fără să ştii de ce, n-ai reuşit decât să fii fals, să joci o viaţă trucată şi nu vieţuită cu adevărat. Te-ai complăcut într-un amestec de regizori şi paiaţe naive, te-ai retras la nivelul unei funii amărâte de care îţi place să crezi că eşti manevrat atunci când nu ştii ce să mai faci.
       În lumea latină antică, persoana – persona – semnifica o mască purtată de actorii de la teatru. Şi poate mai interesant este faptul că, în limba franceză, „personne” înseamnă şi
„persoană” şi „nimeni”.
       În orice persoană este un nimeni şi fiecare nimeni poate să se contureze într-o persoană. Poate că persoană, în accepţiunea socială, chiar nu înseamnă nimic.
       În ziua în care mi-am redescoperit sinele, am văzut atât de clar ce făcusem atâţia ani din mine. Mi-am recunoscut şi îmbră ţişat pentru prima oară sinele, conştiinţa mea axiologică, adevărata identitate care conţine prin excelenţă intenţionalitatea valorizării pentru fiinţare, pentru lume.
       Şi am văzut apoi, detaşată şi senină, eul meu în lume. Masca mea. Eul în lume, pus garanţie pentru o conştiinţă martor pe care mă pregăteam să o abandonez. Adevărata mea eliberare a venit prin dragoste şi numai prin libertate mi-am înţeles de plin dragostea. Iar în dragoste, mai mult decât oriunde în altă parte, nu există măşti.
       Şi am recunoscut apoi, spăşită, şi masca mea idealizantă, mas ca poleită pe care o suprapusesem pe realitatea din afară, Oana care aş fi vrut să fiu, masca purtând fiinţarea umană cât mai aproape de absolut. Masca mea recreată, în care mă chinuiam să-mi dizolv personalitatea. Şi în tine zace acest raport. Poate că una dintre entităţi este sufocată de cealaltă. Poate nu eşti conştient de una sau de cealaltă. Sau poate că ai, de fapt, nevoie de un sine mai puternic pentru a le ucide sau a le sti mula pe celelalte.
       Dar care este raportul în care sinele tău încă mai trăieşte? „Poate că adevărul ne aşteaptă în jurul nostru cu îngerii săi plângând”, spunea tot Arthur Rimbaud.
       Între tine şi masca ta există deja o anumită relaţie. Te identifici deja cu masca ta sau cu personajul pe care ai vrea să-l joci. Sau, dimpotrivă, sinele tău este atât de foarte opus măştii.
       Dar măştile trebuie să ardă.
       E un foc fără de care nu se poate.

Poti vedea si...

GANDURILE

Trebuie să fiu sinceră cu tine,...

Vezi mai mult

CONVINGERILE

Cine ar fi crezut că o săptămână...

Vezi mai mult

MASTI

Astăzi sunt o păpuşă...

Vezi mai mult

CARTEA VIETII

Auzi!?... Nu te-ai săturat?...

Vezi mai mult